Viața, cu trei minuni

   Numele acestui articol spune totul și totuși simt că nu este suficient. Acest articol este special pentru voi, cititorii mei!    Aici și acum, doresc să vă mulțumesc pentru că atunci când ați ales să citiți articolele, ați ales să trăiți, mai intens, alături de noi.      Am spus și voi mai spune, articolele pe care le scriu nu sunt neapărat demne de urmat, în cazul în care este un articol despre "ce fac și cum fac", sau cele în care spun părți din viața noastră de familie să fie oarecum "hai că ne este milă". Sunt articole pe care, în alte moduri oricum le scriam, pentru că îmi place să scriu, pentru că prin scris am ajuns să mă descarc mai mult și mai eficient. Asta sunt! Sunt articole prin care, intenția mea a fost și va fi, să îmi înfrâng ale mele temeri și să lupt pentru oamenii cărora le este frică să își spună povestea, cărora le este frică să dea ochii cu lumea din noua postură, din cauza răutății și a discriminării. Eu am reușit, vreau să reușească și ei!

Cu puțin timp înainte de a împlini frumoasa vârstă de 30 de ani, am devenit mamă pentru a treia oară. Încă de la primul copil mi-am spus că nu voi rata nici un vaccin obligatoriu. Cu cea mare am reușit, de ce? În perioada aceea locuiam în Germania.  Plecată inițial pentru studii, mi-am cunoscut acolo soțul, român din Cluj-Napoca, ne-am căsătorit și primul nostru copil s-a născut acolo. Grija lor pentru tot ce îi înconjoară, dar mai ales pentru sănătatea lor, clar ne-a făcut și pe noi să acceptăm mai ușor tot ce ni se deschidea în față. Dar am hotărât să ne întoarcem în țară. Al doilea copil a fost ca un cadou de bun venit să spun așa. De fapt, fiecare din copii noștri, au avut un scop bine definit de Dumnezeu și au apărut în viața noastră atunci când trebuia, atunci când înclinam spre îndoială și deznădejde, ca să ni se arate încă o dată că puterea divină este mare și că trebuie să ne încredem în ea cu toată ființa noastră. De ce am ales să abordez tema veccinării? Pentru că, cu al doi

         Acesta cu siguranță este un articol lung, dar care sper să nu vă plictisească. Coincidență sau nu, acum patru ani, postam pe pagina de social media următoarele:     „ Până aici nimic neobișnuit! Ce e? E doar o mamă cu un copil cu dizabilități! Da! E un copil cu dizabilitați și ai văzut cum face? Ce urât plânge, și cum se uită și cum îi curge din gură! Cum, încă face la oliță? Nici nu merge, nici nu vorbește? Nu mănâncă singur? Nu știe să bea apă singur? Ferească Dum nezeu! Da! Ferească Dumnezeu și cam atât! Pentru că de cele mai multe ori abia după ce aruncăm cu vorbe realizăm, poate, într-un târziu unii dintre noi, ce înseamnă cu adevărat un copil și o mamă cu dizabilități!      Și chiar! Ce înseamnă? Lacrimi, neputință, durere, întrebări fără răspuns, suferință, credință, răbdare, rugăciune, iubire, speranță, terapie ocupațională, gimnastică, masaj, urlete, nopți nedormite, gânduri, teamă, medicamente, transfuzie de sânge, RMN, imprevizibil, spitale, convulsii, analize, ner

     De cele mai multe ori, în viața noastră de mămici, mai ales acum când avem la dispoziție atâtea resurse de informare, căutăm diverse metode de organizare a timpului și a casei, diverse metode de parenting, fel și fel de activități prin care să ne câștigăm copiii. Toate acestea pentru că, fie noi am rămas fără idei, fie pentru că nu mai dau roade metodele noastre, dar și pentru că ne gândim că dacă alte mămici au reușit, vom reuși și noi. Problemele apar atunci când ajungem la concluzia că nici metodele altor mămici nu ne mai sunt de ajutor, nu mai satisfac nevoile noastre și ale celor dragi.      În ultimele săptămâni, în aceeași situație am fost și eu. De fapt, încă nu pot spune că sunt perfect zen și că toate s-au rezolvat ca prin magie. Până la urmă am realizat că pierd timp prețios căutând fel și fel de „ajutoare” și că soluțiile adevărate sunt în mâinile mele. Dar asta nu înseamnă că nu voi mai căuta sau cere păreri și de acum înainte.     Ideea este următoarea. Cu siguranță

       La început de drum cu acest blog, mi-am propus să postez în fiecare zi. Ceva. Orice. Oricât de mic.  Din păcate, ziua de ieri a trecut ca vântul, încărcată de foarte multe lucruri de făcut, telefoane de dat, alte lucruri de programat. Cumpărături, mâncare, curățenie, că doar se apropie un sfârșit de săptămână încărcat cu și mai multe de făcut, cu musafiri de primit. Pentru că am născut de ceva vreme, dar și pentru că pandemia nu ne permite să facem întâlniri colosale, căci neamul este mare😁, fiecare și-a făcut programare, așa ca la medic😅 Toți vor să ne vadă, toți vor să-l cunoască pe noul membru al clanului 😎 așa că este rost de musafiri dragi sufletului nostru, cel puțin o dată pe săptămână, doar din familie. Pandemia, ne-a lovit tare de tot, pe toți și sunt convinsă că la un moment dat, fiecare dintre noi, a încercat să facă ceva ca să ușureze puțin povara restricțiilor, dar să nu încalce regulile. Noi sincer am trecut puțin cam greu peste perioada restricțiilor. Noi, adul

Noi da!  În Moș Nicolae (dar în primul rând în puterea faptelor bune și ajutorarea celor nevoiași). În Moș Crăciun (dar în primul rând în Pruncul Iisus). În Zâna Maseluță (doar pentru bucuria din ochii copiilor) Nu credem în Bau-Bau și Monștrii de sub pat 😁 Voi? 🤔

  Născându-mă într-o familie cu cinci copii, mereu am visat ca și eu să am o familie mare. Am ajuns și acest timp, dar acuma cred că sunt suficienți trei copii. Copil fiind, nu am realizat cât de greu le este părinților și mai ales mamei, să se împartă în atâtea locuri. Acum simt pe pielea mea cum este. Problema apare atunci când mai cresc. Caractere diferite, nevoi diferite și tu ești doar una 😅 Una, dar mare 😁 Mare pentru că așa te văd ei, chiar dacă tu poate ai zile în care te usuci pe picioare.  Oricum, treaba trebuie să meargă și vrând- nevrând, trebuie să ajungi în toate colțurile casei unde sunt copiii.  TREI MINUNI. Trei, dar parcă avem o armată în casă. Plini de energie. De fapt, pe cel mai mic nu pot încă să-l încadrez la genul acela de energie, are felul lui de energie de care am să vă povestesc într-o altă postare, deși la cum îmi cunosc minunile, pot face pe puțin câte o postare despre fiecare în parte! Și chiar așa voi face la un moment dat.  Primele două minuni, două p

   Am fost mereu o persoană curioasă, prietenoasă și optimistă. Cu timpul, am realizat că nu doar eu, ci în general, oamenii își pierd aceste calități. Am devenit mai puțin din fiecare. Unii ar spune că am crescut, m-am maturizat, trăiesc în realitate, dar această realitate doare uneori.  Am încercat să îmi trăiesc cât mai frumos viața. Să las mereu loc de BUNĂ ZIUA! Au fost momente când am eșuat... dar nu am deznădăjduit.  Am râs, am plâns, am „blestemat” momente din viața mea, dar nu am învinovățit pe nimeni, cel puțin conștient.  După perioade de eșec și alegeri parcă din ce în ce mai proaste, am spus STOP! Am fugit departe și la propriu și la figurat! Mi-am găsit fericirea, unde mă așteptam mai puțin, printre străini.  Cronologic, ultimii șapte ani de viață și întâmplările din acești ani, s-au petrecut foarte repede. Până într-o zi când viața s-a oprit, brusc. Atunci mi-am dat seama cât de scurt este timpul, cât de neprețuit și am realizat că multe lucruri nu le-am făcut corect, că