Cât de împlinitor este să poți conta și peste ani în oamenii care ți-au bucurat adolescența. Și este și mai frumos când toate cuvintele frumoase și încurajatoare, vin atunci când ai mai multă nevoie.
În viața mea am avut mulți amici, dar prieteni adevărați au fost ele, Maria-Alexandra și Claudia-Ionela.
Astăzi, își face curaj să își deschidă inima Alexandra care, după cum va spune și ea, mi-a fost și colegă de bancă și adaug eu, am plecat la spital să aducem pe lume două flori, în aceeași seară, cam la aceeași oră, dar în spitale diferite (dar florile au ales să vină la câteva ore distanță una de cealaltă). 😉
Căile vieții te poartă în cele mai necunoscute și ciudate locuri, te urcă și te coboară, îți dau și palme și te folosesc pe post de preș. De la Alexandra am învățat să lupt și să i-au totul ca pe o aventură. Am învățat cum să ies demnă în lume și să demonstrez lumii că nimic din ce își dorește ea pentru mine nu se poate întâmpla, dacă eu nu vreau să se întâmple.
Continuă „Cu mămica la povești...”, deci dacă ai întrebări sau vrei un sfat (chiar să și dai un sfat), comentariile sunt deschise. Nu uita, aici încurajăm și ajutăm!
„Dragă prietenă și mămică,
Nici nu știu cu ce să încep, având o întreagă biografie și povestioară de zis 🙃. Așa că... Hai să începe prin a mă prezenta: numele meu este Kovendi Maria-Alexandra, am 32 de ani, sunt din același oraș cu gazda blogului, foste colege de clasă și bancă 🤭 și bune prietene și în prezent.
Am o relație de 15 ani cu un bărbat extraordinar, care m-a suportat în tot acest timp, din care sunt căsătorită cu el de imediat 7 ani (a ales să mă suporte toată viața, nu a mai avut de ales 😈) și de 5 ani suntem părinții unei fetițe minunate pe nume Emma Andrea 🥰.
Am studiat Facultatea de Științe și Litere, însă nu mi-am finalizat studiile prin licență dintr-un oarecare motiv (eu în principal), dar cum ar spune bătrânii „nu e capăt de țară”. Eh… Viața merge înainte.
Provin dintr-o familie semi tradițională, știți și voi că, cele tradiționale sunt cu vreo 5-6 copii, dar noi nu ne încadrăm🤭, având o soră cu 7 ani mai mică. Datorită „vremurilor de atunci”, de la vârsta de un an m-au crescut bunicii și surorile mamei mele, părinții fiind nevoiți să meargă la muncă, dar mă bucur că am crescut cu ei fiindcă am avut parte de o copilărie normală și fericită. De ce spun că mă bucur, fiindcă tatăl meu a avut o perioada foarte lungă în care a consumat alcool la cote maxime (doar mama știind ce trăgea acasă cu el, eu fiind la bunici). Mama, fiind o femeie extrem de puternică și sufletistă, în toată nebunia de atunci nu l-a lăsat. A stat lângă el ca să avem o familie, să știm ce însemnă familia.
La vârsta de 7 ani m-am întors acasă pentru a merge la școală, an în care s-a născut și sora mea (nu vroiam bebe în casă 🙃), dar în prezent suntem cele mai bune prietene. Din păcate am aterizat ca să zic așa, de la liniștea de la țară la nebunia de acasă însă tot ce pot să spun e faptul că, ceea ce am trăit m-a făcut omul de azi. Spre fericirea familiei tata a renunța la alcool și are mai bine de 10 ani de când nu mai consumă și pot spune că a fost cea mai înțeleaptă decizie, el fiind de altfel un om extraordinar, cu un suflet foarte bun. Aș putea să scriu un roman despre viața mea😅.. Dar să înaintăm…
În timpul liceului, prin clasa a 11 a, l-am cunoscut pe iubitul meu, (actualul soț bineînțeles), datorită prietenei noastre Ionela, care azi ne e și nașă de cununie și botez, care m-a târât până la barul unde lucra să-l cunosc, să nu mai sufăr după ex-ul (de parcă am suferit eu vreodată 🤔). Pfff....aici ar fi o poveste amuzantă, tot ce pot zice este că eu am fost „cocoșul” care a luat inițiativa și încă suntem împreună 🤫.
Am avut pe parcursul relației dificultăți de acceptare în familie din partea tatălui meu, acesta nevrând să accepte că este maghiar (uneori mai roman ca mine 🤫), dar până la urmă și-a dat seama că mă iubește și mă respectă.
Deoarece situația financiară a fost precară am fost nevoită să lucrez pe timpul facultății, plecând din primul an de facultate, în Scoția la munca agricolă, apoi în fabrică, fapt care a atras și ne finalizarea licenței. Dar asta nu a fost un impediment pentru noi să mergem înainte, având amândoi lipsuri financiare.
După 7 ani s-a gândit soțul meu să mă ceară de soție, s-o fi gândit că de mine sigur nu mai poate scăpa 😅 și și-a făcut curaj să îmi pună un inel pe deget. Un an mai târziu am făcut nuntă, încă un an mai târziu am rămas însărcinată, apoi a venit pufuletele, sau cum îi mai zicem când are zile bombă, mica teroristă. 😅
E... Dar și cu sarcina și după ar fi multe de zis, dar vă zic pe scurt. Eram însărcinată în 8 luni când am aflat că Emma are o tumoare în burtică de mărimea unui ou. Șoc și panică fiindcă nu știam de unde a apărut după atâtea luni. M-am simțit vinovată maxim, fiindcă cu o lună în urmă, am alunecat lângă mașină și mi-am luat glezna și din cauza sperieturii să nu i se fi făcut tumoarea. Acesta e și motivul pentru care am născut prin cezariană, pentru a o proteja pe ea. A doua zi după ce am născut, i s-a făcut CT pt a vedea ce are și spre bucuria noastră, după ce am făcut o groaza de investigații ne-au zis ca e benignă, se poate opera și nu recidivează... Uff... Am răsuflat ușurați că va fi un copil normal cu viața normală. Nu a fost ușoară perioada până la operație, am rezistat cu brio toată lumea, în ziua operației am rezistat eroic, nu am plâns și dar uite că Dumnezeu a fost alături de noi și ne-a dat putere să trecem peste tot și să răzbim împreună și Emma să fie, sănătoasă, mica noastră tero.🤭
Pot să zic că în tot acest timp, de multe ori am căzut, nu mi-am găsit locul, m-am ridicat, m-am scuturat de praf, am ridicat capul și am mers înainte.
Nu puține au fost momentele în care am zis că nu mai pot și m-am lovit de lucruri care încă mă afectează, chiar și din copilărie, dar le pun în suflet într-un sertar, acum sub cheie, pentru că, pentru fetița mea nu las să mă afecteze nimic, așa cum toate facem așa ne îmbărbătăm pentru copiii noștri. Uneori mă pierd, uneori mă aduce soțul meu pe calea cea dreaptă, 🤭 dar de cele mai multe ori revin eu singur pe drumul cel bun.
Mamă, mamă da ce m-am lungit... V-am zis că pot să scriu romane, doar că nu vreau să vă plictisesc… Așa că hai să ne îndreptăm spre finalul povestioarei.
În prezent suntem foarte bine toți 3, Emma este sănătoasă din toate punctele de vedere, ne scoate nouă peri albi 😅 dar ne bucurăm de fiecare clipa împreună.
Așa că vouă, tuturor femeilor (pentru că asta suntem prima dată, ceea ce nu trebuie să uităm, că suntem femei, apoi mămici, apoi soție-iubită-amantă, ce vreți voi🙈, apoi restul), vă zic să fiți puternice, să fiți voi înșivă, și dacă o să cădeți, mereu să vă ridicați. Și eu am trecut prin lucruri grele, sigur și voi le aveți pe ale voastre, dar să nu uităm că ce nu ne doboară, ne face mai puternice (eh... Am citat și eu o melodie mișto 😋😉). Să nu vă fie frică sau rușine să vă deschideți sufletul, fiindcă sunteți puternice, iar prin faptul că vă deschideți și spuneți ce aveți pe suflet, uneori vă poate ajuta la vindecarea sufletului și găsirea unor soluții la care nu v-ați fii gândit.
Eu sunt genul de om care nu se ascunde și îmi pun sufletul pe tavă. Uneori greșesc (din greșeli învățăm) și mă umple de bucurie faptul că prin experiențele mele pot ajuta și alte persoane. Așa că, dacă simțiți nevoia vreodată să vă descărcați sufletul, nu vă abțineți, o să vă simțiți mai eliberate.
Vă pupăcesc și vă îmbrățișez cu drag! 😘”
Comentarii
Trimiteți un comentariu