Cu mămica la povești - Episodul 1

    Dragă mamă, mi-a luat ceva timp să ajung să mă țin de promisiune să vin să stau de vorbă cu tine. Trădătorul... Hoțul... Este timpul... Și nu doar al meu. Al multor mame de pe acest pământ.

    Poveștile acestui micuț proiect le voi intitula simplu: „Episodul...”. 

 Astăzi, avem primul episod cu si despre o mamă care dorește să fie mâine, mai bună decât astăzi (care de fapt este visul oricărei mame), doar că ea este fetița, adolescenta, studenta, fiica, prietena, sora și acum soția și mama, care face asta zi de zi, de când se știe. Și tot în același trup se află cea care m-a ridicat și m-a susținut de foarte multe ori.

    Dragă prietenă, de vorbă cu tine aș sta nopți întregi. Să ne aducem aminte de copilărie, de filosofia tinereților apuse. Am crescut prea repede, dar mi-ai rămas adânc cuibărită în suflet și în gând. Îți mulțumesc că astăzi, după atâta timp uitat într-un cufăr, ai acceptat să te deschizi și să mă sprijini în urcușul meu.

    Mai multe nu mai spun. Sunt lucruri pe care doar noi le vom știi...sau poate nici noi...Da! Astăzi, una dintre cele mai bune prietene ale mele sparge gheața și vă îndemn să vă faceți un ceai de tei și să vă așezați la o altfel de discuție între mame și despre mame. 

    P.S. Dacă simți nevoia să adresezi întrebări sau să ceri păreri despre anumite subiecte, nu ezita să lași în comentarii întrebările și chiar încurajările tale pentru mamele care au ales să facă publică viața lor. Nu uitați, proiectul a fost gândit ca un mod de încurajare și susținere a mamelor care publică, dar și a mamelor care citesc poveștile de viață!

    Începe „Cu mămica la povești!”

        „Bună ziua, dragă mamă!

    Eu sunt Claudia-Ionela, o mămică, o femeie, o soție, o educatoare și suma tuturor celorlalte roluri pe care le am în viața mea de zi cu zi, cum sunt sigură că le aveți fiecare dintre dumneavoastră.

    Să vă spun două trei lucruri despre mine. Am 30 de ani, sunt căsătorită și sunt binecuvântată să am două fetițe pe nume Zara și Alma. Am absolvit facultatea de Psihologie și un masterat în specializarea Psihologie Clinică, precum și alte specializări pe domeniul psihologiei și a educației.

    Provin dintr-o familie clasică cu trei copii, (trei fete, eu fiind sora cea mai mare), iar surorile mele, pe lângă fetele mele sunt cea mai mare binecuvântare din viața mea și sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că mi-a oferit posibilitatea să fiu sora lor. Părinții noștri au fost nevoiți să meargă în altă țară, încă de când eram destul de mici pentru a ne putea oferi educația de care noi aveam nevoie.

    Am început să lucrez în domeniul Psihologiei încă din ziua în care mi-am susținut lucrarea de licență, iar la scurt timp am avut deschis și propriul meu cabinet. Recunosc că am fost și cred că încă sunt îndrăgostită de această meserie mai ales că focusul meu era îndreptat spre terapia cu copilași unde am avut mereu rezultate bune. Mereu am crezut că menirea mea e să lucrez înconjurată de copii, încă de la cele mai fragede vârste și până la adolescenți. Am simțit mereu că ei sunt cei care mă aleg.

    După 5 ani de muncă în acest minunat domeniu, am început să investesc mult în viața personală. M-am căsătorit cu cel mai minunat bărbat și cel mai bun și implicat tătic pe care îl puteam alege pentru copiii mei. Apoi au apărut fetele în viața noastră și timp de 5 ani m-am dedicat exclusiv lor retrăgându-mă din viața profesională. Au fost niște ani minunați și mă bucur mult că am avut posibilitatea să fiu prezentă atâta timp exclusiv în viața fetelor mele, această decizie a fost oarecum încurajată și de faptul că nu avem ajutor în creșterea acestora.

    Pe tot parcursul anilor în care m-am dedicat exclusiv fetelor, recunosc că au fost foarte multe momente în care m-am simțit incompletă și vinovată totodată pentru acest sentiment. Au fost multe momente în care m-am simțit vinovată că nu am reușit să fiu o mamă și o soție care să se ridice la standardele „românești”. Dar acum la 30 de ani, mă simt ușurată să spun că am reușit să accept și mai ales să recunosc că este ok să nu fiu o mamă perfectă, că e ok și dacă nu am reușit să alăptez foarte mult timp, că e ok să nu îmi placă să gătesc și să dedic multe ore din viața mea treburilor casnice, că e ok să am alte hobby-uri și pasiuni și toți acești factori nu mă fac să fiu o mamă sau o soție mai puțin valoroasă.

    Pe de altă parte, această vârstă recunosc că în ceea ce mă privește vine cu o foarte mare satisfacție personală, am familia pe care mi-am dorit-o, sunt iubită, iar iubirea și împlinirea pe care mi-o oferă rolul de mamă este nemărginită.

    Dar totuși după cum spuneam și mai sus în acest moment mă simt incompletă, eu sunt o femeie care are nevoie în viața ei și de acea parte profesională pentru a fi bine cu mine. Sunt o femeie căreia îi place mai mult să muncească decât să gospodărească dar totuși această lungă întrerupere din viața profesională, m-a aruncat într-o mare criză.

    Acum am început să lucrez în domeniul educației ca educator la o grădiniță privată, este un job pe sufletul meu, unde mă implic mult și încerc să cresc și să învăț foarte multe, pe lângă faptul că acest rol e foarte aproape de domeniul meu de expertiză vine și cu beneficiul unui program care mă ajută să am suficient timp pentru al dedica familiei dar și hobby-urilor mele designul floral și make-up, din care recunosc că îmi mai și completez veniturile. Însă încă tot nu simt că mi-am găsit profesional neapărat locul, simt că pot mai mult, simt că vreau mai mult, că am mult mai mult de oferit. Și sper ca în viitorul cât mai apropiat să reușesc să îmi găsesc calea și profesional și să reușesc să îmi găsesc acel echilibru dintre viața profesională și cea personală.

    Recunosc că acum nu știu încotro să mă îndrept. Să mă întorc la prima mea dragoste psihologia, să rămân în educație unde e zona mea de confort sau să duc unul din hobby-urile mele la nivel de meserie...eu și cu criza mea existențială🙈😂.

    Recunosc că am procrastinat până la limita maximă scrierea acestui articol, pentru că a fost ca o scrisoare scrisă de mine pentru mine și îmi promit mie că atunci când o să îmi găsesc echilibrul o să revin.

    Iar ție mamă, vreau să îți transmit mesajul următor: E foarte OK să fi așa cum ești tu, așa cum simți tu, chiar dacă treci printr-o perioadă în care nu te regăsești, chiar dacă nu reușești să te aliniezi standardelor de mamă, soție sau femeie date de societate. E ok să fii tu.”