Suntem și noi părinți de prematur

    Astăzi 17 noiembrie, este marcată Ziua mondială a prematurității. Nu o spun cu bucuria cu care aș spune „La mulți ani!”, ci vreau să contribui cu povestea noastră la conștientizarea acestui fenomen.

    Demersul pentru marcarea acestei zile a început în anul 2010, prin inițiativa Fundației Europene pentru Îngrijirea Nou-născuților. A fost celebrată pentru prima dată în 2011. Prin celebrarea acestei zile se are în vedere creșterea conștientizării asupra riscurilor pe care le implică nașterea prematură. Scopul Zilei mondiale a prematurității este educarea mamelor în vederea diminuării anumitor riscuri care ar putea duce la nașteri premature și determinarea găsirii resurselor financiare pentru dotarea maternităților cu aparatura necesară acestor copii.

    Suntem și noi părinți de prematur, unul luptător. La 13 Ianuarie 2021, am devenit părinți pentru a treia oară. Mult doritul nostru băiat. Născut la 35 de săptămâni, cu o greutate de 2735 g și 51 de cm, avea să se lupte pentru viață încă de la prima lui suflare. La câteva ore de la naștere aveam să aflăm că s-a născut cu o malformație a căilor superioare digestive (atrezie de esofag cu fistulă dublă) și că este în stare destul de gravă. Nu am știut din timpul sarcinii de aceste probleme, deci situația era destul de grea pentru că nici medicii nu se așteptau la complicații.

    Spitalul în care am născut nu avea dotările necesare pentru problema lui, așa că au început demersurile pentru transferul lui. A fost un drum anevoios, birocrația ne omoară.

    Prima operație are loc la o zi de la naștere, fără prea mare succes. Lipsea esofagul, iar plămânii îi erau plini cu lapte în urma încercărilor de hrănire din maternitate. Singura soluție de hrănire era montarea unei gastrostome, medicamentație și alimentație speciale, pentru a curăța plămânii. A fost intubat aproape trei luni și când speranțele deveneau din ce în ce mai mici, a ales viața. Atunci mi-am ținut puiul de om pentru prima dată în brațe, am plâns, de fericire.

    A fost atât de greu și gânduri negre nu ne dădeau pace. Cum să mă întorc eu acasă la ceilalți copii și la soț, fără el, fără mezinul familiei? Dar rugăciunile noastre și ale lor, ale familiei, ale prietenilor și chiar ale necunoscuților, au fost ascultate. Dumnezeu ne-a scos în cale oameni extraordinari și a lucrat prin mâinile lor așa cum numai El o poate face.

    Am ajuns și ziua mult visată, aceea în care Ioan-Alexandru, după un an și jumătate de hrănire printr-o gastrostomă, să poată fi un copil normal. Esofagul a fost reconstruit din propriul lui colon. Recuperarea a fost rapidă și la o săptămână de la operație putea mânca pe gură.

    Astăzi este un voinic! Mai avem multe de recuperat, dar ce a fost mai greu a trecut. A luptat și s-a ținut de viață cum nu am crezut vreodată că o făptură atât de mică și bolnavă o poate face. Și totuși el a fost mare pentru că foarte mulți prematuri cântăresc la naștere sub un kilogram.

    „Ziua Națională a Copilului Prematur din România poate fi marcată de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și de organizațiile neguvernamentale prin organizarea de evenimente dedicate copiilor prematuri”, potrivit art. 2 al Legii 189/2020.

    Un copil prematur are aceleași drepturi ca și un copil născut la termen și perfect sănătos. Părinții de prematuri trebuie să știe că nu sunt singuri în lupta lor. Unul dintre ajutoarele lor este „ARNIS - asociație care are ca misiune îmbunătățirea sănătății nou-născuților îndelung spitalizați din România prin proiecte de prevenție, informare și educare a societății civile privind nașterea înainte de termen”.

    Dragi prematuri, vă suntem alături și sunt sigură că în fiecare an, ajutorul pentru voi va fi din ce în ce mai consistent, în așa fel încât să primiți la timp îngrijirile necesare. Sunteți speciali pentru că voi țineți lumea.

   Dragi părinți de prematuri, nu sunteți singuri. Ca voi au fost și vor mai fi. Rămâneți uniți și căutați să obțineți tot ce este mai bun pentru puii voștri. Iubiții, cântați-le și vegheați cât se poate de mult asupra lor; povestiți-le despre familia care îi așteaptă acasă, despre lumea și natura care ne înconjoară. Dați-le șansa să vă cunoască și rămâneți lângă ei atâta timp cât va fi nevoie.

    Cu drag, un tată și o mamă de prematur!