Despre cicatricile unei mame

 

    A fi mamă, este cel mai frumos "loc de muncă" pe care îl poți avea ca femei. Ești propria șefă și totuși sub papucul unui șef sau mai mulți 😉 Dar ceea ce îți oferă ai tăi copii, nu cred că poate să îți ofere o altă persoană.

  

  Cu toate acestea o mamă, la final de viață, dacă ar fi să poată număra cicatricile fizice și sufletești, ar bate toate recordurile lumii. Ar putea primii toate medaliile și toate distincțiile din lume și tot nu ar fi suficiente pentru toată truda unei mame.

    Încă din primii ani de viață, când abia știm să mergem sau să scoatem câteva cuvinte mai clare, noi femeile, avem instinctul de mamă. Nu cred să există în lumea asta, o fetiță care să nu se fi jucat măcar o dată în copilăria ei de-a mama iubitoare. Iar pentru că cei mici sunt niște "copiatoare" fidele, vom vedea la fiecare din ei, cum încearcă să imite tot ce văd, aud și simt. Inevitabil, ca părinți, suntem primul lor model de viață.

    Când devenim mame, eu spun că mamă ești din clipa în care ai rămas însărcinată și ai aflat acest lucru și ai decis să păstrezi sarcina, prioritățile se schimbă, dar mai ales comportamentul nostru se schimbă. După ce știm, că în al nostru pântec, locuiește și crește un pui de om, inevitabil devenim mai protective, mai atente, mai neliniște, mai temătoare. Instinctul matern trece la un alt nivel și cicatricile încep să apară. "Cicatrici" pe creier, pe oase, pe mușchi, pentru că suntem într-o tensiune continuă prin care corpul nostru nu a mai trecut și de care el luptă să se apere oarecum. Urmează cicatricile fizice, fie după o naștere naturală mai grea, fie după o cezariană, la care inevitabil se adaugă și cele psihice și sufletești în continuare. Te doare fiecare noapte nedormită pentru că bebe are o noapte poate mai grea ca a ta. Te doare fiecare dinte care îi iese și fiecare frustrare pe care o are atunci când nu reușește să facă ceva singur. Te dor lacrimile copiilor tăi și durerea lor fizică, atunci când cad, este și a ta. După ce cresc parcă sunt mai multe și mai adânci.

   Te străduiești enorm să-i înțelegi, să îi ajuți și parcă tot ce faci este contra dorinței tale. Experimentez asta aproape zilnic în ultima perioadă și de multe ori strig și la propriu și la figurat, din toată puterea și întreb: "Unde greșesc!?" 

 

     Povestind cu mai multe mămici, realizez că, atâta timp cât nu am intenția să îmi rănesc copiii fizic sau psihic, atâta timp cât intențiile mele sunt cele mai bune și pentru binele copiilor, nu greșesc. Suntem doar dornice de control, de perfecțiune și frustrarea sau neputința, apar atunci când nu reușim să atingem limita zilnică. Ne punem limite prea mari și uităm ce este cel mai important pentru noi și copiii noștri.

   Liniștește-te, dragă mamă! Ai milă de tine ca să poți avea milă de ai tăi copii.  Bucură-te de cele mai mici lucruri pe care reușești să le faci într-o zi și nu îți dori mai mult. Stai mai mult cu ai tăi copii, pentru ca la final de zi, de viață, făcând numărătoarea să poți spune: "Toate au avut durerea lor cândva, dar astăzi pot spune cu toată convingerea, că sunt mândră de ai mei copii și nici una dintre aceste cicatrici nu a fost făcută în zadar!"